Single acasă

Single

În această perioadă în care accentul conversațiilor, postărilor de pe rețelele de socializare, al filmelor, al mesajelor din reclame și din supermarketuri și de pretutindeni este pus pe importanța familiei și a relațiilor, persoanele singure ajung să se simtă și mai singure, mai izolate, uitate și abandonate. Vedem peste tot imagini cu aceste familii fericite, care zâmbesc cu gura până la urechi în fața unui brad sau la masa de Crăciun, îmbrăcați toți în pijamale asortate sau pulovere în tematica sărbătorilor și ne proiectăm în aceste povești despre cum, dacă am avea și noi familia ideală, viața noastră ar fi perfectă, lipsită de durere, suferință și, mai ales, însingurare. Dorința noastră ne face să uităm, adesea, faptul că în spatele acestor imagini și mesaje, sunt dorințele și fanteziile altor oameni asemeni nouă, nu neapărat oameni care au deja toate aceste lucruri.

Mă întreb cum am ajuns să ne raportăm la oamenii care nu sunt în relații de cuplu ca fiind oameni „singuri”?

Indiferent dacă au o familie extinsă numeroasă, un grup de prieteni pe care se pot baza, o viață socială activă, o slujbă de care se simt mulțumiți și pasiuni care-i împlinesc, îi reducem, adesea, la statutul marital – ca și cum a fi sau a nu fi într-o relație de cuplu este singura măsurătoare acceptată a valorii unei persoane și a capacității sale de a relaționa. Într-adevăr, una dintre cele mai puternice și fundamentale nevoi umane este aceea de a iubi și de a fi iubit, de a găsi o persoană cu valori similare, cu care să fim compatibili, să împărțim provocările și bucuriile existenței, cu care să construim un spațiu de siguranță, de bine, de încredere, de respect, de reciprocitate și susținere. Toate aceste lucruri sunt minunate și de dorit. Sunt lucrurile spre care aspirăm, majoritatea, și pentru care suntem dispuși să luptăm, să ne schimbăm, să facem compromisuri și să ne rescriem poveștile de viață. În același timp, căutarea unui celălalt cu care să mergem împreună prin viață nu este mereu ușoară și, într-o viață de om, vor exista perioade în care nu vom fi în relații de cuplu și ne vom simți singuri din punct de vedere al relațiilor romantice, dintr-o infinitate de motive: nu am găsit persoana potrivită; suntem proaspăt ieșiți dintr-o relație sau avem o relație la distanță (relația există, însă între momentele de întâlnire există un spațiu în care ne împrietenim cu singurătatea fizică și ne încălzim la focul fanteziei revederii); suntem departe de oamenii dragi ca urmare a studiilor sau a unui job într-un alt oraș sau într-o altă țară; suntem în doliu după persoana iubită care nu mai este printre noi; ne luptăm cu o boală incurabilă; suntem părinte singur cu copii mici și multe responsabilități; suntem singurul sprijin al unor părinți bolnavi și dependenți de noi; am investit foarte mult timp și energie în alte priorități (carieră, hobby-uri, etc.) și nu știm cum să facem schimbarea de perspectivă; am fost înșelați, trădați, prea dezamăgiți să mai riscăm expunerea la o nouă suferință; am ales să fim singuri pentru că am identificat un tipar de a intra în relații toxice sau/ și de co-dependență sau pur și simplu nu ne simțim pregătiți pentru a ne asuma o relație cu tot ce presupune ea sau ne dorim atât de mult o relație încât căutarea a ajuns să fie mai importantă decât așezarea într-o relație ș.a.m.d. O persoană care nu este într-o relație la un moment dat nu este sortită singurătății, la fel cum o persoană care este într-o relație la un moment dat nu are garanția iubirii veșnice, a siguranței absolute și a lipsei durerii sau singurătății. Și cu toate acestea, nevoia noastră de certitudini, siguranță și predictibilitate, ne face să ne agățăm de etichete, categorii și generalizări pentru a ne proteja sentimentul de „așa trebuie”, „așa e normal”, „să fii în rândul lumii” sau „să nu intri în gura lumii”, întrucât alternativa ne sperie: prea multă libertate, prea multe posibilități, prea multe alternative, prea multe alegeri și, mai ales, prea multă comparație cu „mai binele” celuilalt.

Există o vorbă frumoasă și înțeleaptă în procesul terapeutic care spune că „nu ceea ce ni se întâmplă, ci modul în care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă” ne construiește realitatea și credințele despre noi și lume. Atât timp cât fugim de inevitabil: de suferință, de singurătate, de durere și de dezamăgire considerând că există o cale, o rețetă, un antidot pentru acestea „dacă doar” găsim calea exactă, precisă și fără de greș de a ajunge acolo unde vom trăi o fericire neîntreruptă, vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, să ne lovim de realitate cu tot ce are ea și ne vom speria, retrăgându-ne, adesea și mai mult din calea realității în primul loc confortabil pe care-l găsim – tiparele familiare, credințele disfuncționale dar binecunoscute.

Harriet Lerner, unul dintre cei mai renumiți terapeuți ai ultimilor ani, vorbește despre patru adevăruri care ne fac să fim umani în această lume divizată și anume: „Cu toții vrem să fim fericiți, în siguranță și bine. / Cu toții vrem să ne simțim iubiți, liberi, valorizați, protejați și în fluxul conexiunii umane. / Cu toții vrem să ne simțim utili, întrucât a fi utili este cel mai mare antidot în fața disperării. / Cu toții vrem aceste lucruri și pentru copiii noștri.” Indiferent de unde și ai cui suntem, dincolo de vârstă, sex, credințe, statut și situație materială, fiecare dintre noi își dorește să fie bine cu sine și cu ceilalți. Faptul că am ajuns să considerăm că unii au o viață în care au parte doar de bine, de iubire, bani și satisfacții pe toate planurile, dar mai ales în relațiile de cuplu, ne izolează în propriile credințe și, de multe ori, ne împiedică să ne expunem cu suferința și singurătatea noastră, ne împiedică să cerem ajutor, să ne împărtășim fricile și năzuințele, să rămânem prezenți lângă oamenii pe care îi admirăm, dar de care ne este și rușine pentru că pare că ei știu ceva ce noi nu știm despre relații.

Unele dintre lucrurile pe care le aud cel mai des în cabinet sunt: „credeam că sunt singurul/ singura care...”, „când am vorbit cu X despre tristețea/ frica/ nesiguranța mea, nu doar că nu a râs/ nu m-a umilit/ nu a tratat cu superficialitate, ci mi-a împărtășit din propriile tristeți/ frici/ nesiguranțe și nu m-am mai simțit atât de singur/-ă”, „am fost șocat să aflu că Xulescu și Xuleasca s-au despărțit – păreau cel mai solid cuplu din lume”, „m-am simțit uneori mai singur/-ă în relația mea decât când nu eram într-o relație de cuplu și nu știam ce să fac, simțeam mereu că e ceva în neregulă cu mine pentru că mă uitam în jur, la ce postau prietenii mei aflați în relații și toată lumea pare atât de fericită și de bine, ca și cum ei ar ști ceva ce eu nu știu” sau „dacă doi oameni se iubesc, de ce este atât de greu să faci o relație să funcționeze? De ce iubirea nu e suficientă?” și câte și mai câte astfel de lucruri. Uneori mă gândesc că dacă oamenii care intră în cabinet ar vorbi cu cei din jurul lor așa cum vorbesc la terapie și-ar da seama, destul de repede, cât de comune le sunt fricile și dorințele și rănile și că, în fond, ceea ce ne separă sau diferențiază constă în mecanismele prin care gestionăm aceste lucruri, nu lucrurile în sine. Însă pentru a putea vorbi așa unii cu ceilalți avem nevoie de siguranță și deschidere și empatie și lipsa de judecată pentru trăirea/ experiența/ emoțiile și credințele celui de lângă noi. Am putea, totuși să încercăm.

Cum ar fi dacă anul acesta, în loc să ne abandonăm depresiei sau artificialității de sezon, ne-am propune să facem ceva diferit? Orice. Oricât de mic. Ceva din toate acele variante ale lui „se poate și altfel”. Ce-ar fi ca în loc de a pune presiune pe noi, să avem cel mai frumos, minunat, deosebit, extraordinar și extravagant Crăciun, l-am privi ca pe o oportunitate de a petrece mai mult timp cu noi, pe bune. Ce înseamnă să alegem să petrecem mai mult timp cu noi? Spune-mi tu J. Spune-mi ce îți place să faci? Ce emoții vrei să trăiești? Ce gânduri vrei să ai? Cum vrei să te simți în corpul tău? În spațiul tău? În lumea ta? Care este impactul pe care vrei să îl ai în viața oamenilor de lângă tine? Și alege unul din lucrurile astea, mai întâi unul, căruia să îi dai atenție și importanță și pe care să îl faci prioritatea ta Crăciunul ăsta. Mai bifăm din ele și la următoarele sărbători. Chiar dacă nevoile noastre sunt atât de similare, modurile în care le vedem împlinite pot fi atât de diferite și uneori e greu să ne punem pe aceeași lungime de undă cu toată lumea din casă, din familie, din grupul de prieteni și să facem tot ce contează în același timp și în același ritm, dar, dacă alegem un lucru și îi respectăm importanța în viața noastră și îi facem și pe ceilalți părtași la asta și îi invităm și pe cei din jur să ne facă părtași la unul din lucrurile importante pentru ei, ne putem susține să avem sărbători mai blânde, mai conectate și mai generoase, chiar dacă nu întruchipează fericirea deplină și nu bifează toate lucrurile de pe lista de „must do for Christmas”.

Gândindu-mă la tema acestui articol, mi-au venit în minte ultimele două versuri din poezia Nimeni nu e singur pe pământ, scrisă de Adrian Păunescu: „Om stingher în drum spre om stingher/ Nimeni nu e singur pân’ la capăt.” Astfel, poate e nevoie doar să facem acel pas care ne pare imposibil de făcut: să facem ceea ce putem, cu ce avem, acolo unde suntem – în familia extinsă, în cuplu, între prieteni sau de unii singuri. Poate însemna să revedem seria Lord of the Rings sau Harry Potter sau filmul preferat din copilărie. Poate însemna să ne petrecem o zi întreagă în pijamale cu telefonul pe silent și rețelele de socializare pe mute. Poate însemna să citim o carte bună. Să gătim și să invităm pe cineva la masă sau să ne împărțim cina cu vecina de palier care locuiește singură de ani de zile pentru că soțul a murit și copiii plecați în străinătate. Poate însemna să ieșim la o plimbare în natură. Poate însemna a ne da timp să plângem, să lăsăm întrebări și îndoieli să ne frământe în timp ce ascultăm o melodie preferată. Poate însemna să ne setăm noi intenții pentru perioada imediat următoare sau pentru noul an. Poate însemna să sunăm pe cineva cu care nu am mai vorbit de mult sau să ne dăm o întâlnire virtuală cu prietenii plecați în vacanță chiar și pentru câteva minute de conexiune și împărtășire. Poate însemna să trecem în revistă toate lucrurile pentru care suntem recunoscători. Poate înseamnă să depănăm amintiri cu bunicii sau să le acordăm mai multă atenție, să le punem întrebări despre cine au fost și despre viața lor înainte de a fi bunicii noștri (Ce vise aveau? Ce ar fi făcut altfel? Ce regretă? Pentru ce sunt recunoscători?). Poate însemna să-i zâmbim unui străin, să oferim o cafea unui necunoscut, să luăm un animal de pe stradă, să sunăm la ușa prietenului care urăște Crăciunul pentru că îi trezește amintiri negative, să învățăm un colind împreună cu fratele mai mic și adesea, enervant. Poate însemna să le spunem celor din jurul nostru „Nu”: nu e momentul să vorbim despre asta, nu vreau să mănânc încă o felie de cozonac, nu suntem pregătiți să ne căsătorim încă, nu ne-am gândit la numele copilului, nu vreau să renunț la jobul meu, nu putem accepta situația asta, nu mă simt bine când vorbești așa sau poate însemna să le propunem oamenilor să facă ceva nou de sărbători: un joc de societate, un fel de mâncare nou, un loc de descoperit (nu înseamnă să anulăm din tradiții, ci să adăugăm la păstrarea lor și din nevoile noastre din prezent).

Sărbătorile pot însemna un infinit de lucruri, dincolo de tradiții și așteptări. Nu toate familiile sunt fericite și nu toate persoanele „singure” sunt depresive în această perioadă și, cumva, în spiritul lui „împreună, mai buni”, am putea găsi loc pentru toate aceste versiuni ale noastre la masa de Crăciun, cu bune și cu rele, cu speranțe și dezamăgiri, cu complexitatea noastră umană și imprevizibilitatea existenței, propunându-ne, mai degrabă, să construim un loc potrivit fiecăruia dintre noi, măcar în parte, și să lăsăm măcar pentru câteva zile fanteziile să se odihnească până vom avea nevoie, din nou, de ele anul viitor în pregătirea unui alt Crăciun.

Material realizat de Sabina Strugariu.

Sabina este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă.

A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.