Parenting pentru părinții copiilor ajunși adulți

Single

"Este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil" spune un proverb african și, în ultimii ani, acest "sat" s-a extins de la familie și comunitatea apropiată, la experți în parenting, mass-media și o listă nesfârșită de lecturi pe teme de dezvoltare și educație a copiilor în funcție de vârstă, gen sau problematici specifice. Dacă în trecut majoritatea tinerilor părinți se bazau pe sfaturi și susținere din partea propriilor părinți și a bătrânilor din comunitatea lor, în prezent părinții aleg să se informeze din altfel de surse: bazate pe dovezi științifice sau pe specialiști în dezvoltarea copiilor. Acest lucru nu se întâmplă pentru că metodele de creștere a copiilor folosite de părinții, bunicii și stră-străbunicii noștri erau toate greșite, ci pentru că relațiile și valorile familiale au cunoscut schimbări tot mai profunde în ultimul secol și "prăpastia dintre generații" a devenit tot mai adâncă. Dacă în trecut majoritatea relațiilor familiale se bazau mai degrabă pe obligații reciproce decât pe înțelegere reciprocă, astăzi dificultățile relaționale nu mai țin de simțul onoarei și al datoriei, ci mai degrabă pe recunoașterea identității, a valorilor, a nevoii de dezvoltare personală, creștere și căutare a fericirii, făcând astfel conflictele noastre familiale să fie mai mult de ordin psihologic decât material și, prin urmare, mai greu de rezolvat, iar acest lucru devine ușor de observat în relațiile părinți-copiii lor adulți.

Este interesant cum majoritatea cărților sau sfaturilor cu privire la relația părinte-copil se referă la relația părinte-bebeluș, părinte-școlar, părinte-preadolescent și părinte-adolescent. Nici nu e de mirare că o dată ajunși la maturitate, copii ajunși adulți consideră că treaba părinților lor s-a încheiat, în timp ce părinții copiiilor adulți consideră că treaba lor este aceeași ca și până atunci. Însă relaționarea sănătoasă părinte-copil adult presupune recunoașterea și sărbătorirea tranziției spre independență, construind noi punți de interacțiune și conexiune bazate pe un tip de comunicare adult-adult. Pentru asta, părinții au nevoie să accepte că nu își mai pot proteja copii deveniți adulți de propriile alegeri și consecințele acestora prin intermediul sfaturilor nesolicitate, șantajului emoțional, presiunii și supunerii, iar copiii de-acum adulți au nevoie să accepte la rândul lor că a fi adult nu înseamnă întotdeauna că nu mai avem nevoie de ghidaj, afecțiune sau susținere părintească. Însă pentru a face această tranziție cât mai ușoară este nevoie de câteva ancore pe care din dorința părinților de a opri timpul în loc și a copiilor de a deveni adulți cât mai devreme, le trecem cu vederea sperând că lucrurile se vor rezolva - că cei mici vor înțelege că vor rămâne mici în ochii celor mari pentru totdeauna și că cei mari vor înțelege că și cei mici au crescut și nu vor mai fi mici niciodată.

Și totuși, ce am putea face pentru ca relația părinte-copil adult să devină una bazată pe respect, încredere și reciprocitate?

Un prim pas ar fi să recunoaștem și să respectăm diferențele și limitele celuilalt.

Știți vorba aia cu "ce se naște din pisică, șoareci mănâncă"? Ei bine, s-ar putea să nu fie în totalitate așa. Da, sângele apă nu se face și familia este pentru totdeauna: din punct de vedere genetic și al influențelor inconștiente pe care le preluăm din mediul de viață atunci când suntem mici (valori, credințe, comportamente, tipare de gândire și atașament, etc.), însă expunerea la lume, experiențele de viață, interacțiunile cu persoane/ culturi/ credințe din afara familiei, de curând și existența internetului și ușurința cu care putem avea acces la informații și experiențe de oriunde în lume, creează în fiecare dintre noi un spațiu unic de procesare, reglare și construire a identității și doar recunoscând și acceptând individualitatea celuilalt putem spera să avem relații autentice și de respect reciproc.

Un mod sănătos de a aborda un copil devenit matur este prin a fi curioși de a-l cunoaște în ipostaza de adult. Există multe momente în care un părinte conștientizează că bebelușul lui nu mai e bebeluș e copil, copilul nu mai e copil e adolescent, adolescentul nu mai e adolescent e adult, adultul nu mai e adult e părinte și așa mai departe. Există, astfel, un infinit de posibilități de a lega noi și noi legături cu acești oameni diferiți care au o rădăcină comună dar nesfârșite posibilități de creștere și transformare. Cred că fiecare părinte are o fantezie despre sine ca părinte și despre cum va fi copilul său și această fantezie hrănește mult din energia pe care o investim în creșterea și mentorarea copiilor, însă, o dată cu trecerea anilor este important să ne putem verifica fantezia cu realitatea și a o îmbrățișa pe a doua: Cine este fiul/ fiica mea? Ce valori/ credințe are? Ce îi place să facă? Care-i sunt trăsăturile definitorii? În ce fel îmi seamănă și în ce feluri e differit/ă? Cum gestionează lucrurile diferit/ asemănător mie cu privire la muncă, relații, timp liber, etc.? Ce a preluat de la mine? Ce respinge la mine? Ce am învățat eu să fac diferit prin el/ea? Cum pot să îmi arăt afecțiunea fără să impun grija mea/ binele meu/ credințele mele? Cum pot să rămân prezent și util în viața fiului/fiicei mele fără a-l/o infantiliza? etc.

Nu vă bateți copiii adulți la cap cu privire la căsătorie și copii. Știu, e greu. Chiar înfricoșător pe alocuri, însă este posibil ca lucrurile pe care le considerați voi firești și absolute, să nu fie la fel de relevante și pentru ei sau cel puțin nu în fereastra de timp care a funcționat atunci când erați voi tineri. Dincolo de faptul că nu toată lumea "trebuie" să se căsătorească și să facă copii, nu toată lumea își dorește asta sau poate, chiar, nici nu ar fi potrivit pentru asta. Da, fantezia cuplului ideal și a nepoților absolut perfecți și minunați pe care vi i-ar putea da este o fantezie la care e greu să renunțați, mai ales dacă vă alimentați mai mult din "ce zice lumea", "pe vremea mea", "așa e frumos/ corect/ așa se face", "așa trebuie", "să aibă cine să-ți aducă o cană de apă la bătrânețe" și câte și mai câte. Însă "câte bordeie, atâtea obiceie" și sunt multe moduri prin care un om, adult și responsabil de sine, se poate simți împlinit și puteți găsi o variantă de a-l sărbători în unicitatea, alegerile, dificultățile și răzgândirile lui, exprimându-vă dorințele sau fanteziile cu blândețe și acceptare mai degrabă decât cu frică și judecată. Cu atât mai mult dacă întârzierea momentului nu este dată de o evitare sau dorință de celibat, ci din negăsirea persoanei potrivite, experiențe traumatizante, infertilitate, etc.

Nu le cereți copiilor voștri să aleagă între voi și familia pe care și-au format-o. Cu toate că majoritatea părinților își doresc să-și vadă copiii adulți la casa lor, de multe ori acest lucru aduce mult mai multe provocări decât o rezolvare a unei fantezii. Atunci când copilul adult este singur, disponibilitatea sa de contact este mai mare. Însă atunci când se așează la casa lui/ei și apare o parteneră sau un partener și apoi copiii, gestionarea așteptărilor devine o provocare. "Fiecare cioară își laudă puiul" și îl vede pe partenerul puiului ca fiind mărul discordiei - din cauza ei/ lui nu mai sună atât de des, nu-și face timp pentru noi/ nu vine de sărbători, etc. Însă fiecare familie are nevoie de propriul spațiu, de propriile experiențe, activități, timp de calitate împreună, timp pentru a crea ritualuri și tradiții proprii care, e posibil, să nu se suprapună întotdeauna cu tradițiile și obiceiurile care se practică în casa părintească. Acest lucru nu e un semn că sunteți mai puțin iubiți sau mai puțin importanți, ci că există etape în crearea unui cuplu și a unei familii care țin de cei care o construiesc, nu de cei care și-o doresc și au sperat să se întâmple, așteptându-se la imagini idilice de simbioză eternă după gândirea/ simțirea/ activitățile și valorile lor de părinți.

Există situații în care experiența de viață, cunoștințele și înțelepciunea pe care ați câștigat-o de-a lungul anilor să fie mai mult decât utilă chiar și pentru un copil devenit adult din partea propriilor părinți, dar încercați să nu le mai dați sfaturi nesolicitate și să îi protejați cu forța de propriile alegeri și de consecințele alegerilor lor, fie ele unele greșite. În fond, "calea spre iad este pavată cu intenții bune" și binele cu forța nu este tocmai un bine. Fiecare dintre noi crește și se maturizează nu doar pentru că împlinește, cronologic, vârsta la care este considerat adult, ci pentru că trecem prin experiențe care ne provoacă resursele, valorile, energia, efortul, libertatea și responsabilitatea. Nu este ușor ca părinte să fii martor la suferința propriul copil, indiferent de vârsta sa, cum nu e ușor nici pentru copii să fie neputincioși în fața alegerilor propriilor părinți de pe vremea în care erau prea mici să poată avea o influență asupra acestora. Cu toate astea, este important să ne dăm voie să acceptăm că nu există creștere fără suferință, alegeri mereu perfecte și corecte, consecințe care se simt doar plăcut și înțelepciune fără experiență. Oferiți-le susținere și sfaturi copiilor voștri adulți atunci când vă sunt solicitate, dar faceți asta așa cum ați face cu orice alt adult - e  o invitație, nu o obligație - este mult mai sănătos să spuneți: "îți ofer expertiza, experiența, opinia mea pentru că asta simt să fac în calitate de părinte, conștient fiind că tu, în calitate de adult poți să alegi să faci cu totul altceva decât îmi doresc eu pentru tine și chiar dacă e dificil, voi accepta asta și voi fi aici să îți ofer sprijin dacă vei greși și vei recunoaște asta și vei avea nevoie să repari/ restructurezi/ regândești o alegere sau să-ți sărbătoresc reușita, dacă va funcționa ce vei alege tu să faci."

Nu rămâneți închistați în rolul de protector/ sfătuitor/ adult care știe mai bine ce e de făcut, raportându-vă la copiii voștri adulți doar ca la copii ce sunt încă în grija voastră, în care singurele subiecte de discuții sunt: "ai mâncat?", "e frig afară, ești îmbracat/ă?", "nu-ți schimba job-ul!", "persoana asta nu e potrivită pentru tine!", "așa te îmbraci?", "de ce ți-ai luat mașina asta?", "eu consider că ar trebui să ..., dar faci tu ce vrei!". Mai sănătos decât să hrănim mereu acest interogatoriu de tip adult atoateștiutor - copil incapabil de a supraviețui în lume fără grija părintească, ar fi să construim subiecte de conversație și activități comune și plăcute împreună. Poate fi orice: de la a discuta despre cărți, filme, artă, sport, istorie, modă, etc. la a participa la activități fie ca spectatori sau ca jucători, la a dezvolta pasiuni comune: urcat pe munte, grădinărit, gătit, meșterit la mașină, jucat jocuri de societate, ascultat muzică, construind mici ritualuri - cafea de duminică, primul meci din sezon, culesul viei sau orice altceva este relevant și potrivit pentru voi.

Dincolo de grija pe care ne-o purtăm unii altora, suntem responsabili și pentru calitatea pe care o aducem relațiilor și experiențelor noastre, iar asta nu se întâmplă punând mereu accentul pe ce nu se întmplă, pe ce a fost deja și nu mai putem schimba sau pe cum ar trebui să fie lucrurile în viitor și cum să ajungem acolo. Uneori, a fi împreună în lucrurile mici și simple e tot ce avem nevoie chiar și când nu avem toată viața în claritate absolută.

Relația părinte-copil este un proces dinamic și transformațional, însă dinamica și direcția transformării depinde de disponibilitatea noastră de a ne actualiza la vârstele și etapele diferite la care suntem, atât în calitate de părinți, cât și de copii și de a crea contexte de comunicare prin care să ne asigurăm că scriem la aceeași poveste relațională și că rolurile pe care le jucăm unii în viețile celorlalți au limite și caracteristici clare (în fond, gardurile bune fac vecinii buni), au așteptări verbalizate și negociate în funcție de context și realitate, au inițiativă și reciprocitate și, mai presus de toate, au înțelegere și iubire mai ales în momentele în care ne este greu să ne regăsim pe un teren comun sau neutru.

Material realizat de Sabina Strugariu.

Sabina este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă.

A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.