Burnout - acest dușman comun

Single

M-am gândit mult în ultimul timp la afirmația lui Leibniz cum că "trăim în cea mai bună dintre lumile posibile", nu atât în accepțiunea optimismului leibzian, ci în ideea că lumea în care trăim este singura pe care o știm și la care putem contribui, dar și pentru că întotdeauna putem învăța din greșelile trecutului, atât la nivel personal, cât și social și asta ne oferă șansa unui prezent mai bun. Știu, ca mai toate lucrurile care merită în viață, e mai ușor spus decât e de făcut, însă merită curajul de a risca o încercare. Mai ales acum când între pandemie, război, nesiguranță politică și economică, ideea unei lumi mai bune nu strică, dimpotrivă.

Oriunde mă uit în jurul meu - oameni apropiați, familie, prieteni, clienți - toată lumea este obosită. Epuizată chiar. Copleșită de nesiguranță. Saturată de griji și muncă în exces. De viață pe pauză. De frica de necunoscut. De imposibilitatea de a lua decizii pe termen lung. De prea multe schimbări. De creșterea volumului de muncă și a responsablităților și de o diminuare a contextelor de reîncărcare a bateriilor. Lumea este în burnout. Trăim un burnout social pe care puțin îl conștientizează și și mai puțini l-ar putea recunoaște sau defini. Însă dacă e să ne gândim la definiția burnout-ului ca fiind o stare de depersonalizare, de separe emoțională față de lucrurile pe care le ai de făcut, cu un sens scăzut de satisfacție (deși pare că faci mai multe, obții mai puțin) și cu o stare permanentă de epuizare emoțională și mentală, ei bine, atunci ce alt termen mai potrivit pentru starea cu care am ieșit din doi ani de lucrat de acasă, mai multe ore uneori decât dacă am fi fost la birou, cu mai puține interacțiuni sociale și activități în afara casei și cu mai puține lucruri bifate în lista de lucruri de făcut înainte de a muri? Nu aș vrea să pictez această imagine prea sumbru: burnout-ul nu este un diagnostic medical și nici o tulburare mintală, ci o condiție firească a organismului ca răspuns la a fi supus unor factor cronici de stres. Este, în fond, modul în care stresul se manifestă în corpul și psihicul nostru atunci când există o amenințare a cărei rezolvare nu o vedem, indiferent cât de mult investim emoțional și mental pentru a-i da de capăt. Noi, oamenii, asemenea tuturor mamiferelor, avem instincte extraordinare când vine vorba de supraviețuire în special atunci când amenințarea este ușor de identificat și acțiunile pe care le putem lua sunt în controlul nostru: dacă suntem într-o pădure și vedem ursul (amenințarea), ni se activează instinctele (luptă, fugi sau leșină, de regulă) și acționăm într-un sens sau altul, urmând ca, la final, să ajungem la o stare de siguranță din nou (o dată scăpați de urs sau ce-am doborât ursul - pentru cei mai abili și pregătiți dintre noi).

Ce facem, însă, în lumea modernă când amenințările nu sunt mereu atât de directe și ușor de identificat și nici nu au o durată limitată sau vin din chiar ariile care au cel mai mult sens pentru noi și ne aduc și cea mai mare satisfacție, ca de exemplu: așteptările relaționale, deadline-urile la muncă, creșterea copiilor, dezvoltarea unor proiecte, planurile cincinale, etc. sau orice lucru care presupune grija și investiția noastră pe termen mediu și lung?

Învățăm să cerem ajutor. Reînvățăm să avem încredere unii în ceilalți și să ne susținem unii pe alții. A face lucrurile de unul singur, înseamnă izolare, nu putere. A face lucrurile împreună, înseamnă conexiune, umanitate, compasiune și grijă, nu slăbiciune. Într-o lume în care ni se spune că individualismul este soluția, descoperim tot mai des, că este ușor să ajungem copleșiți de gânduri, emoții și probleme și cu cât încercăm să facem mai mult, cu atât avem sentimentul că nu facem niciodată suficient. Dacă avem obiceiul (și, din păcate, majoritatea îl avem) de a deschide internetul și de a intra pe una din rețelele de socializare pentru a ne conecta cu ceilalți care par să aibă totul în control și viețile organizate și frumos aranjate în albume de fotografii bine alese, atunci ne putem simți și mai nesiguri și mai singuri. Cum ar fi, însă, dacă am investi la fel de mult timp și efort în a ne regăsi/ creea sau recreea comunități și rețele de suport, curiozitate și compasiune?

Burnout-ul nu dispare doar pentru că îți spui că trebuie să te relaxezi sau pentru că dormi două nopți consecutiv sau pentru că faci o baie cu spumă într-o seară când copii au reușit să doarmă mai devreme. Burnout-ul dispare atunci când învățăm să revenim la corpul nostru și la nevoile lui, când învățăm să ne identificăm emoțiile și nivelul de stres și învățăm să ne reglăm emoțiile în funcție de limitele noastre psihice și fizice. Și avem nevoie unii de alții pentru a face acest lucru. Avem nevoie de curiozitatea și compasiunea celorlalți și disponibilitatea lor de a ne da o mână de ajutor - "Vrei să vorbești despre ce se întâmplă?", "Cum te simți?", "Ai nevoie de o pauză?", "Cu ce te pot ajuta?", "Ce ai avea nevoie să faci diferit?", "Unde te-ai împotmolit?", "De unde am putea să începem?", "Hai că putem face asta și mâine!", "Hai să ieșim să facem doi pași și să ne punem corpul în mișcare!", "Dacă ai nevoie să plângi, plângi!", "Stau eu cu copiii în seara asta.", etc.

Ideea că există cineva care se descurcă mereu indiferent ce vine spre el/ea este o iluzie întreținută de rușine și de înstrăinare. De faptul că alegem să credem imaginea virtuală despre viața unei persoane în loc să ne asigurăm că nu e ca în proverbul "pe afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul". Cel mai adesea, persoanele care reușesc să-și gestioneze energia și resursele au învățat să spună nu, să prioritizeze anumite lucruri în defavoarea altora, să aleagă în funcție de dorințe dar și de putință, să ceară ajutor și să se odihnească atunci când corpul dă semne că ar avea nevoie de o pauză. Însă nu s-a născut nimeni învățat și nu e niciodată prea târziu să învățăm lucruri noi, chiar dacă asta presupune uneori să renunțăm la credințe vechi și înrădăcinate despre etica muncii - ce și cât înseamnă să muncești ca să meriți să te odihnești? Ce înseamnă să muncești eficient? Când și cum îi spui șefului nu mai pot? Dar partenerei/ partenerului/ familiei/ copiilor/ prietenilor? Când și la ce spui da? Cât de atent ești la semnalele propriului corp (pauzele de masă, de mers la toaletă, de ridicat în picioare și făcut câțiva pași, de odihnă activă și somn)? Când ceri ajutor?

Trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile atât timp cât credem că este posibil ca și lumea noastră să fie bună și dacă ne putem da voie să alegem să avem încredere unii în alții pentru a schimba cultura toxică a sacrificiului de sine pentru a obține ceva cu o cultură a respectului față de sine, de propria viață și resurse și de viețile și resursele celorlalți. Unul dintre formatorii mei avea un tablou pe perete cu o fântână și o găleată sub care scria: "Dă din găleata ta, nu din fântâna ta. Dacă va mai fi nevoie de apă, ți se va mai cere. Dacă nu, învață să aștepți. Va fi din nou nevoie."

 

Material realizat de Sabina Strugariu.

Sabina este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă.

A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.